Fractura de gambă: fractura diafizară de tibie și peroneu
Scris de Dr. Mircea Tăbăcar · Actualizat: 18 septembrie 2026
Tibia este acoperită doar de piele pe fața ei internă, ceea ce explică frecvența fracturilor deschise și vindecarea lentă. La adult, tratamentul standard al fracturii cu deplasare este tija centromedulară zăvorâtă.
Ce este fractura de gambă
Gamba are două oase: tibia, osul gros din față, și peroneul, osul subțire din exterior. Tibia preia aproape toată greutatea corpului, în timp ce peroneul servește mai ales ca loc de inserție pentru mușchi și ca perete extern al gleznei.
Prin fractură de gambă se înțelege de obicei ruperea ambelor oase în porțiunea lor de mijloc, numită diafiză. Peroneul se rupe aproape întotdeauna odată cu tibia, însă tibia este cea care dictează tratamentul, pentru că pe ea se transmite încărcarea.
Fața anteromedială a tibiei, pe care o simțiți cu degetul sub piele pe toată lungimea gambei, nu are strat muscular deasupra, iar osul primește sânge din artera nutritivă și din vasele periostului, ambele vulnerabile într-o fractură cu multe fragmente. De aici decurge restul: pielea subțire face ca osul rupt să ajungă ușor la exterior, iar vascularizația precară face ca tibia să se vindece mai lent decât alte oase lungi.
Fractura închisă și fractura deschisă
Fractura este deschisă atunci când există o comunicare între focarul de fractură și exterior, printr-o plagă a pielii. Nu contează cât de mică pare rana: dacă osul a ajuns în afară, fie și pentru o clipă, contaminarea s-a produs.
Gravitatea se apreciază după mărimea plăgii, gradul de contaminare și cât de lezați sunt mușchii și pielea din jur. Fracturile deschise sunt urgență: antibioticul se administrează cât mai devreme, se verifică profilaxia antitetanică, iar în sala de operație plaga se spală abundent, țesuturile devitalizate se îndepărtează și fractura se fixează.
Cum se produce
Traumatismele de energie mare, accidentele rutiere, în special cele de motocicletă, și căderile de la înălțime produc fracturi cu traiect transversal sau cu mai multe fragmente, adesea deschise.
Traumatismele prin torsiune, tipice pentru schi și fotbal, produc fracturi cu traiect spiroid, de obicei închise și cu părți moi mai puțin afectate. Aceeași imagine radiologică poate însemna astfel două situații clinice diferite, în funcție de cât de violent a fost impactul.
Semnele și când vă prezentați la medic
Durerea este intensă și imediată, gamba se deformează, sprijinul este imposibil, iar la mobilizare se percepe uneori mișcarea anormală a fragmentelor. În cele mai multe cazuri, diagnosticul este evident încă de la locul accidentului.
- O plagă în dreptul fracturii — transformă leziunea în urgență chirurgicală, indiferent de mărimea ei.
- Durere care crește sub imobilizare — o fractură imobilizată corect doare tot mai puțin, nu tot mai mult.
- Degete reci, palide sau insensibile — semn de suferință vasculară sau nervoasă.
- Gamba tare, tensionată — musculatura devine dură la palpare, iar pielea este întinsă.
Sindromul de compartiment
Mușchii gambei sunt împărțiți în compartimente închise de membrane care nu se destind. Când sângerarea și edemul cresc presiunea în interiorul unui compartiment, circulația din mușchi se oprește, iar leziunea devine ireversibilă în câteva ore. Tratamentul este chirurgical și constă în deschiderea compartimentelor pentru a scădea presiunea.
O durere disproporționată față de leziune, care apare și la simpla întindere pasivă a degetelor, alături de o gambă dură, ca de lemn, înseamnă sindrom de compartiment până la proba contrarie. Nu se așteaptă dispariția pulsului la picior: când pulsul dispare, mușchiul este deja pierdut.
Cum se pune diagnosticul
Radiografia de gambă, față și profil, trebuie să cuprindă atât genunchiul, cât și glezna, pentru că o fractură a diafizei se poate însoți de o leziune la distanță, la unul dintre capete, care altfel trece neobservată.
Tomografia computerizată se adaugă atunci când traiectul urcă spre genunchi sau coboară spre gleznă, pentru a vedea dacă suprafața articulară este interesată. La fel de importantă ca imagistica este examinarea părților moi: aspectul pielii, pulsul la picior, sensibilitatea și, la nevoie, măsurarea presiunii din compartimente.
Principiile de tratament
La adult, tratamentul standard al fracturii diafizare de tibie cu deplasare este tija centromedulară zăvorâtă: o tijă metalică introdusă prin canalul din interiorul osului și blocată la capete cu șuruburi transversale. Avantajul ei este că fixează osul din interior, fără a deschide larg focarul de fractură, și că permite de regulă reluarea precoce a sprijinului.
Placa se folosește atunci când fractura este prea aproape de genunchi sau de gleznă pentru ca tija să o poată controla. Fixatorul extern este soluția pentru fracturile deschise grave și pentru situațiile în care pielea nu permite nicio incizie; poate rămâne tratament definitiv sau poate fi convertit ulterior la o fixare internă.
Tratamentul ortopedic, cu aparat gipsat și apoi orteză funcțională, rămâne valabil la fracturile fără deplasare, stabile și bine aliniate, precum și la copii. La adult este rezervat unor cazuri selectate, pentru că imobilizarea îndelungată a genunchiului și a gleznei lasă redoare.
Peroneul nu se fixează de obicei separat: se aliniază odată cu tibia și se vindecă singur. Excepția o reprezintă fracturile care ajung aproape de gleznă și îi afectează stabilitatea.
Consolidarea
Vindecarea unei fracturi de tibie se măsoară în luni, nu în săptămâni, iar controalele radiologice se repetă până când calusul este vizibil pe toate corticalele. Sprijinul progresiv, indicat de medic, face parte din tratament: încărcarea controlată stimulează formarea osului nou.
Soluțiile chirurgicale
Tipul de fixare depinde de traiectul fracturii, de starea pielii și de prezența unei plăgi. Procedurile de mai jos acoperă situațiile întâlnite cel mai des.
Când consolidarea întârzie
La tibie, vindecarea lentă este o problemă cunoscută, nu o excepție. Se vorbește despre întârziere în consolidare atunci când calusul se formează mai greu decât ar fi de așteptat pentru tipul de fractură și despre pseudartroză atunci când procesul s-a oprit definitiv, iar între fragmente rămâne țesut fibros în loc de os.
Prima măsură este adesea dinamizarea: se scot șuruburile de zăvorâre de la unul dintre capetele tijei, astfel încât osul să preia o parte din încărcare și fragmentele să se apropie sub greutatea corpului. Presiunea controlată la nivelul focarului stimulează vindecarea.
Când nici acest lucru nu este suficient, se poate adăuga grefă osoasă, recoltată de regulă din bazin, sau se poate schimba fixarea. Decizia se ia după o perioadă de urmărire, nu imediat, și ține cont de factorii care încetinesc vindecarea: fumatul, energia mare a traumatismului, o fractură care a fost deschisă, diabetul zaharat.
Întrebări frecvente
Sunt întrebările care apar cel mai des după o fractură de gambă, în special în primele luni de recuperare.
Când voi putea călca pe picior?
După fixarea cu tijă centromedulară, sprijinul parțial se permite de multe ori devreme, pentru că tija împarte încărcarea cu osul. La fracturile cu multe fragmente, la cele fixate cu placă sau cu fixator extern, sprijinul se amână și se reia treptat, în funcție de aspectul radiografiilor.
Tija rămâne în os definitiv?
De regulă poate rămâne, dacă nu produce simptome. Se discută extragerea ei atunci când capătul superior deranjează la îngenuncheat sau când persistă dureri localizate, însă numai după consolidarea completă a fracturii.
De ce mă doare genunchiul după operație?
Tija se introduce printr-un abord situat în vecinătatea genunchiului, iar durerea în această zonă, mai ales la îngenuncheat, este o acuză cunoscută după acest tip de fixare. De obicei se atenuează în timp și cedează la kinetoterapie.
Fractura mea a fost deschisă. Cât de mare este riscul de infecție?
Riscul există și crește cu gradul de contaminare și cu întinderea leziunilor de părți moi, dar spălarea abundentă, îndepărtarea țesuturilor devitalizate și antibioticul administrat precoce îl reduc substanțial. Urmărirea atentă în primele săptămâni face parte din tratament tocmai din acest motiv.
Voi rămâne cu piciorul mai scurt sau strâmb?
Scopul fixării este tocmai restabilirea lungimii, a axului și a rotației gambei, iar acestea se verifică în timpul operației și pe radiografiile ulterioare. Diferențele mici, de câțiva milimetri, nu au consecințe funcționale; abaterile de ax sau de rotație care ar modifica mersul se corectează chirurgical.
Sursele acestei pagini
Ghidurile clinice și studiile pe care se bazează informațiile de mai sus. Fiecare titlu duce la lucrarea originală.
Dr. Mircea Tăbăcar — Medic specialist Ortopedie și Traumatologie
Cod CMR 1917005618 · Membru ESSKA, AO Foundation, SRATS · Practică axată pe patologia membrului inferior: protezare primară și de revizie de șold și de genunchi, inclusiv cu asistență robotică ROSA, chirurgie artroscopică a genunchiului — reconstrucția ligamentului încrucișat anterior și sutura de menisc — și traumatologia membrului inferior.
Scris de Dr. Mircea Tăbăcar · Actualizat: 18 septembrie 2026
Informațiile de pe această pagină au scop educativ și nu înlocuiesc consultul medical de specialitate.